Cetăți medievale

Cetatea Devei

Cetatea Devei datează din anul 1269, fiind menționată documentar sub numele de Castrum Deva și este așezată pe Dealul Cetății, la poalele căruia se întinde oraşul Deva, la o altitudine de 371 m. Cetatea Deva este considerată una din cele mai importante fortificații medievale din Transilvania. Poziția strategică deosebită a înălțimii ce domina Deva a facut ca aceasta să fie locuită încă din preistorie, fiind descoperite urme de locuire din neolitic și epoca bronzului. Cetatea a fost transformată de Iancu de Huneoara în castel nobiliar, fiind amplificată succesiv, și devenind una dintre cele mai puternice fortificații din Transilvania. Cetatea a păzit ieșirea și intrarea în Transilvania pe Valea Mureșului, a uneia dintre cele mai importante artere de circulație spre centrul și vestul Europei. Fortificația a fost asediată de mai multe ori de armatele antiotomane, iar în 1784, în timpul răscoalei lui Horea, stăpânii cetăţii au opus rezistenţă atacurilor iobagilor şi minerilor din Munţii Apuseni. În 1848 a fost sediul trupelor imperiale care au intervenit împotriva revoluției maghaire. În 1849 a fost aruncat în aer depozitul de muniție, cetatea fiind grav afectată. În prezent sunt vizibile mai multe centuri de ziduri ce urmează curbele de nivel, turnuri pătrate sau circulare și porți monumentale, dar și ruinele palatului nobiliar, și se desfășoară lucrări de restaurare. Accesul spre Cetatea Deva se poate realiza atât pe jos, pornind din parcul oraşului (Parcul Cetăţii) cât şi cu ajutorul telecabinei ce pleacă din piaţa de la poalele cetăţii.

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Cetatea Orăștiei

Cetatea Orăștiei a apărut încă din primul mileniu de după Hristos. A fost o fortificație mai mică pe care migratorii maghiari au numit-o simplu ”Város” (”oraș” – în traducere). Între secolele XI-XII este construit primul edificiu creştin din piatră, Rotonda de la Orăştie. În 1206, diploma emisă de Andrei al II-lea al Ungariei atestă sosirea primilor colonişti saşi, odată cu începerea construcţiei la fortificaţiile de piatră ale Orăştiei. Câţiva ani mai târziu, o nouă diplomă recunoaşte prezenţa unei populaţii autohtone româneşti (blachi) şi pecenege, şi se întăreşte folosirea în comun a pădurilor şi apelor împreună cu saşii, sub autoritatea unui singur jude regal (iudex regium) şi a unui consiliu de 12 juraţi (cives jurati), aleşi din rândurile breslelor locale. Orașul Orăștie este atestat documentar în 1224, fiind un important obiectiv arhitectural și militar. După 1300 apare o incintă din piatră, întărită după 1347 și protejată de un șanț cu apă. Tot acum se construiește și turnul de intrare, în timp ce restul bastioanelor au fost edificate imediat după anul 1400. Năvălirile turcești din secolul al XV-lea au lăsat urme adânci în istoria cetății, fortăreața fiind în repetate rânduri distrusă parțial sau total. În anul 1572, principele Transilvaniei Stefan Bathori încredințează cetatea spre grijă și pază Universității Săsești din Sibiu, deplângând starea de paragină în care se găsea. Autoritățile au întreprins consolidările necesare astfel încât fortificația putea să facă față unui asediu îndelungat. Documentele atestă funcțiile acestei cetăți prin bastioanele ei: în unul se păstra praful de pușcă, într-altul era locul de tortură al răufăcătorilor, iar altele erau folosite ca hambare și magazii pentru alimente, un altul având amenajat și un cuptor de copt pâine. Cetatea avea porți speciale, prevăzute cu poduri care se ridicau și era de formă rectangulară. Ultima restaurare a cetății a avut loc în anul 1735, după care ea și-a pierdut rolul militar. Șanțul protector a dispărut, fiind umplut cu pământ, iar pe locul său locuitorii orașului și-au edificat case lipite chiar de zidurile cetății.

Cetatea Colț

Cetatea Colţ dateazǎ de la începutul sec. al XIV-lea, când a fost ctitoritǎ de cneazul Cândea. Ulterior, Cândea a trecut la religia catolică şi şi-a schimbat numele în Kendefy. Cetatea se aflǎ pe teritoriul satului Suseni, jud. Hunedoara, pe DJ 686, la intrarea pe valea Râușorului și la 3 km distanţǎ de satul Râu de Mori. Ea a fost ridicată pe un colț de stâncă, în jurul unui turn pătrat căruia i-au fost adăugate un zid de incintă, fortificat și alte turnuri. Are plan neregulat, adaptat formei de relief. Deși a fost ridicată în scop de apărare, ea nu a îndeplinit niciodată acest rol, cele trei fortificații fiind prea mici pentru a face față unor armate de mari dimensiuni, așa că, cel mai probabil, cetatea servea ca loc de refugiu în cazul unor conflicte între cnezi. La poalele stâncii se află biserica fortificată construită în aceeași perioadă de Cândești. Pe pereții bisericii se mai păstrează încă mici porțiuni ale picturii originale. Alături de biserică se dezvoltă o mănăstire de călugări. Cetatea s-a degradat prin prăbușirea în vale a unor curtine, iar în prezent mai păstreză doar resturi de ziduri. Conform legendei, celebrul scriitor francez Jules Verne a vizitat cetatea împreună cu o misterioasă femeie, fiind apoi sursă de inspirație pentru romanul Castelul din Carpați. Pentru a găsi ruinele se urcă prin pădure timp de 30 de minute.

 
 
 
 
 
 
 
 
 

Cetatea Mălăiești

La marginea satului Mălăiești, com. Sălașu de Sus,a, pe o muchie stâncoasă, a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIV-lea cetatea medievală ale cărei ruine sunt vizibile și astăzi. Construită de cnejii din Sălaşu de Sus, cetatea Mălăiești este formată dintr-un puternic donjon, cu ziduri din piatră brută și bolovani groase de 1,5 m și înalte de cca 12 m, și dintr-o incintă patrulateră cu patru turnuri din care s-a păstrat doar un fragment de zid lung de 11 m. Având inițial 4-5 m, zidurile incintei au fost ulterior înălțate la 6 m, o dată cu dezvoltarea armelor de foc.

Bastionul Roșu

Bastionul Roșu, astăzi muzeu, se află în localitatea Ilia. Cetatea de la Ilia este menționată de documente începând cu mijlocul secolului al XV-lea. Proprietarii săi din secolul al XVI-lea au fost membrii familiei Dienesi, descendenți direcți ai neamului Akos, amintit încă din secolul al XIII-lea în legătură cu acest domeniu. Încă din anul 1468, documentele istorice atestă apariţia unui castellum în proprietatea familiei – o fortificaţie de sine stătătoare, pătrată sau dreptunghiulară, de mici dimensiuni, asemănătoare cu turnurile castrelor romane. Dupa ce turcii au ocupat în 1552 cetatea Lipovei, Ilia a devenit o cetate de graniță. Ca să corespundă noii sale funcții, cetatea a fost fortificată cu un inel de apărare bastionar, iar după stingerea pe linie bărbăteasca a familiei proprietare, domeniul i-a revenit din voia principelui Ștefan Báthory (1571–1586) lui Volfgang Bethlen de Iktár (1530–1590). El a fost cel care prin construirea Bastionului Roșu în 1582 a închegat noua incintă. Acest bastion mai puțin expus și mult mai redus ca dimensiuni, a fost destinat, de la bun început, locuirii și decorat nu numai cu ancadramente sculptate din piatră, dar și cu o pictură decorativă exterioară.Bastionul Roşu este un unicat al arhitecturii maghiare în Transilvania. Aici, în 1580, s-a născut viitorul principe al Transilvaniei Gabriel Bethlen. De departe aduce cu renumitele cule boiereşti din Oltenia şi Muntenia. Solid şi impozant, cu zidurile lui groase, de mai bine de o jumătate de metru, Bastionul Roşu tronează în mijlocul unui splendid parc. Evenimentele dintre anii 1658–1661 au schimbat esenţial soarta cetăţii din Ilia. Turcii răspândiţi pe cursul de jos al Mureşului și atacurile permanente ale acestora au determinat comandanţii principatului, în anul 1670 să dispună demolarea celorlalte trei bastioane împreună cu zidurile din piatră ale cetății, ca acestea să nu poată servi drept bază de operații militare garnizoanei turcești din Lipova, excepţie făcând doar Bastionul Roşu şi clădirea porţii, care nu se putea folosi ca fortificaţie, ci doar ca locuinţă. Bastioanele demolate, ale căror ruine existau încă în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, au fost înlocuite de o palisadă de către proprietarii moştenitori. Pe atunci domeniul apartinea deja strănepoților din familia Thököly ai lui Stefan Bethlen. În preajma anului 1678 conacul a fost amplificat de catre Emeric Thököly, viitorul principe al Transilvaniei. Clădirea a fost modificată în secolul al XIX-lea, datorită unei extinderi în stil romantic. Asta pentru că vechiul bastion de colţ a avut, pentru început, o singură sală: încăperea sudică, boltită, care avea şi un şemineu. În prezent Bastionul Roșu a fost reabilitat și găzduiește o expoziţie în memoria principelui Gabriel Bethlen, este în proprietatea Fundației Sfantul Francisc din Deva, și este îngrijit de elevii de la liceul teoretic „Teglas Gabor” din Deva.

 
 
 
 
 
 
 

Turnul Crivadiei

Este situat în apropiere de satul Crivadia, pe drumul spre comuna Băniţa. Turnul a fost un punct de vamă în secolul al XVI-lea pe drumul care lega Transilvania de Oltenia prin pasul Vulcan. Comanditarul a fost voievodul Transilvanei, Petru Pereny (1526-1529). Se spune că acesta a fost construit la cererea nobililor din Ţara Haţegului, care s-au plâns de contrabanda dintre haţegani și olteni. Turnul supraveghea vechiul drum care lega Ţara Românească de Transilvania. Nu se ştie cât a fost de eficient, pentru că nici un document scris nu-i pomeneşte numele în anii următori. A fost construit din piatră de calcar extrasă din împrejurimi, iar zidurile sale ating încă pe alocuri o înălțime apreciabilă. Turnul este circular, cu diametrul de 13 m, iar la exterior este tencuit. Intrarea era situată în partea de nord, la 2 m înălţime de pământ şi pentru acces se folosea probabil o scară. În jumătatea de vest are 7 deschideri de tragere cu ambrazuri evazate spre interior, situate la o distanţă de aproximativ 1-1,5 m unul de altul, iar în cea de est este protejat natural datorită terenului accidentat, ceea ce a făcut inutilă practicarea în zid a unor deschideri de tragere suplimentare. În interior este posibil să fi avut cisternă, singura urmă vizibilă astăzi fiind o groapă. Era prevăzut şi cu un drum de strajă de lemn, astăzi dispărut, cu parapetul lat de 1 m şi înalt de 0,80 m. Turnuri asemănătoare se mai întâlnesc şi în pasul Turnu-Roşu.

Turnul de la Răchitova

Turnul de pe dealul vulcanic Răchitova se află în partea sudică a satului și corespunde celui de la Orlea, lângă Subcetate. Localnicii numesc acest turn „cetate”. La Răchitova a fost construit pentru început doar un turn-locuinţă din piatră. Cu timpul, deși alte cetăţi din Ţara Haţegului au fost întărite cu ziduri de incintă, familia nobiliară de la Răchitova, slăbită financiar de conflicte interne, nu şi-a permis acest lucru. De aceea turnul-locuinţă a fost aici împrejmuit cu un şanţ şi un val de pământ cu palisadă. Astăzi se mai păstrează încă o parte din zidurile turnului, înalte de 15 m. Se pot observa chiar şi urmele şanţului şi ale valului de pământ. În subsolul acestui turn exista un adăpost, amenajat odată cu turnul, care a servit, probabil, pentru a se ascunde oamenii din faţa pericolului ameninţător al turcilor. Din punctul de belvedere se pot admira împrejurimile și ruine cetății medievale.